Europa și întreaga lume au traversat în ultimele decenii o succesiune de crize care au remodelat peisajul politic și au redefinit raporturile dintre cetățeni și instituțiile statului. Crizele financiare, conflictele geopolitice, pandemiile și transformările sociale au subminat încrederea în partidele tradiționale, oferind teren fertil pentru ascensiunea forțelor extremiste. Fenomenul nu s-a manifestat printr-o confruntare directă pentru putere, ci printr-o dinamică mult mai subtilă: ocuparea integrală a spațiului opoziției.În majoritatea statelor Uniunii Europene, alianțele pro-democratice și pro-europene au ales să blocheze accesul extremismului la guvernare, dar această strategie a avut un efect de bumerang. Eliminarea alternativelor moderate din opoziție a transformat partidele radicale în singurele voci contestatare ale status quo-ului, conferindu-le astfel un grad de legitimitate și atenție publică de necontestat. Prin această poziționare exclusivă, extremismul nu doar că a fost validat, ci a dobândit și dreptul de a se prezenta ca o opțiune electorală credibilă, profitând de frustrarea populară acumulată în urma crizelor succesive.
Criza financiară și începutul erodării încrederii
Punctul de plecare al acestui proces a fost criza financiară din 2008. Prăbușirea piețelor globale a evidențiat fragilitatea sistemului economic și a început să deterioreze relația dintre cetățeni și guverne. Inegalitățile s-au adâncit, iar soluțiile adoptate de elitele politice au părut ineficiente sau, și mai grav, favorabile intereselor financiare în detrimentul populației. În loc să corecteze deficiențele sistemice, guvernele au aplicat măsuri de austeritate, ceea ce a intensificat nemulțumirea socială și a creat un vid în care retorica populistă s-a insinuat cu ușurință.
În acest context de instabilitate economică și socială, partidele extremiste au început să câștige teren, oferind explicații simpliste și promisiuni radicale pentru probleme complexe. Lipsa unor alternative credibile în opoziție le-a consolidat statutul de unică alternativă la sistem, consolidând un trend care avea să se accelereze în anii următori.
Geopolitica și escaladarea polarizării
Războiul din Georgia din 2008 și, mai târziu, invazia Ucrainei din 2014 au marcat revenirea agresivității geopolitice în Europa de Est. Aceste conflicte au pus în lumină vulnerabilitățile Uniunii Europene, în special incapacitatea de a formula răspunsuri coerente și rapide. Pe măsură ce instituțiile europene ezitau între strategii diplomatice și sancțiuni economice, partidele extremiste au capitalizat pe sentimentul de nesiguranță al populației, amplificând discursurile naționaliste și anti-globalizare.
Diviziunile politice s-au accentuat și mai mult începând cu 2015, pe fondul atingerii apogeului crizei din Siria care a declanșat migrația populatiei siriene în Europa, apoi 2019, odată cu pandemia de COVID-19.
Într-un moment de criză sanitară globală, guvernele s-au confruntat nu doar cu dificultăți logistice, ci și cu o incapacitate cronică de a comunica eficient. Măsurile restrictive impuse în numele sănătății publice au fost întâmpinate cu rezistență de segmente ale populației, iar mișcările extremiste au transformat acest val de nemulțumire într-o platformă de contestare politică.
Și nu în cele din urmă, peste toate acestea s-a suprapus retragerea trupelor americane din Afganistan, dar și cea de-a doua invazie a Federației Ruse în Ucraina, punând presiune definitiv pe capacitatea de reziliență nu doar a Uniunii Europene, ci mai degrabă pe capacitatea individuală a statelor membre de a-și proteja infrastructura democratică în fața agresiunii hibride manifestă constant de Rusia.
România și ecoul extremismului european
În România, ascensiunea extremismului urmează același tipar. Partidele precum AUR, SOS România și POT au reușit să monopolizeze spațiul opoziției, beneficiind de o clasă politică tradițională dezorganizată și de o succesiune de crize interne. În lipsa unor alternative moderate capabile să capteze nemulțumirea populară, discursul radical a devenit principala formă de contestare a guvernării, oferindu-le acestor formațiuni o legitimitate care, în mod tradițional, le-ar fi fost refuzată.
Prin această dinamică, extremismul nu doar că a fost integrat în peisajul politic, dar a fost și validat drept opțiune electorală, consolidându-și poziția într-un sistem care, inițial, încercase să-l marginalizeze.
Concluzie.
Fenomenul ascensiunii extremismului în Europa nu este rezultatul unei atracții ideologice spontane, ci mai degrabă consecința unei erori strategice a partidelor tradiționale. Prin excluderea tuturor celorlalte forme de opoziție, alianțele pro-democratice au creat un efect invers celui dorit, oferind forțelor extremiste monopolul contestării și, implicit, o recunoaștere pe care, în alte circumstanțe, nu ar fi obținut-o.
Dacă această tendință va continua, rezultatul nu va fi doar consolidarea extremismului, ci și o schimbare fundamentală a modului în care se structurează competiția politică în Europa. În loc să fie un fenomen marginal, extremismul a devenit deja o realitate politică inevitabilă, iar consecințele pe termen lung ale acestei legitimizări sunt încă greu de estimat.
La fel ca în alte părți ale Europei, și în România, extremismul se hrănește dintr-o combinație de nemulțumire socială, crize economice și o criză de încredere în instituțiile tradiționale.
Uniunea Europeană, în ansamblul ei, se află într-o perioadă de profundă reconfigurare, iar deși crizele s-au dovedit a fi catalizatori ai extremismului, acestea au generat și o oportunitate de a regândi viitorul Europei atât pe plan intern cât și pe plan global.
Totuși, în final, doar o societate educată, responsabilă și informată, care funcționează într-un climat democratic, poate fi adevăratul antidot la populismul și radicalismul care bântuie Europa acum, un antidot care constă, mai exact, în poziționarea identităților naționale, a cetățeanului și a europenismului, ca fundație unică a construcției comunitare.
