România a avut, în ultimele decenii, președinți cu stiluri de conducere foarte diferite. Ion Iliescu a fost liderul tranziției postcomuniste, Emil Constantinescu a promis reforme dar s-a lovit de limitele sistemului, iar Traian Băsescu a impus un model de președinție marcat de conflict și polarizare politică – un președinte „jucător” foarte bun, dar forțat de circumstanțe și probabil cel mai carismatic președinte din istoria noastră de până acum.
Mandatele lui Iohannis au fost caracterizate de un echilibru destul de rar întâlnit în politica românească. Dincolo de realizările concrete care au avut loc sub mandatele sale – integrarea completă în spațiul Schengen și ridicarea vizelor pentru SUA – moștenirea lui Iohannis trebuie analizată și prin prisma transformării scenei politice.
Dacă la preluarea mandatului partidele tradiționale oscilau între crize interne și excese de populism, la finalul celor zece ani, PSD este mai stabil și mai puțin vulnerabil la spasmele patriotismului naționalist, iar PNL a devenit mai pragmatic.
Un aspect esențial al președinției lui Iohannis a fost felul în care a reușit să cartografieze mai bine realitățile societății românești și reprezentativitatea acesteia la nivelul clasei politice. Ascensiunea unor partide precum POT, SOS și AUR nu a fost un accident, ci expresia unor curente care existau deja în societate, dar pe care o parte a clasei politice a preferat să le ignore sau să le minimalizeze. Spre deosebire de predecesorii săi, Klaus Iohannis nu a încercat să le marginalizeze artificial, ci a lăsat sistemul democratic să funcționeze, punând România în fața realității sale politice și sociale.
România nu se mai poate mulțumi cu soluții superficiale și tratamente pentru simptome. Problemele structurale care au alimentat aceste curente populiste au fost aduse în prim-plan, iar mandatul următorului președinte va trebui să se confrunte cu ele direct.
Într-un context în care puțini au anticipat ascensiunea naționalismului și a extremismului, Iohannis a reușit să pună reflectoarele pe aceste fenomene și să le integreze în tabloul real al politicii românești.
Evaluarea obiectivă a celor două mandate ale lui Klaus Iohannis trebuie să țină cont nu doar de realizările sale diplomatice sau de stabilitatea politică pe care a menținut-o, ci și de faptul că lasă în urmă o țară mai conștientă de propriile vulnerabilități.
Dacă a fost sau nu un președinte activ în sensul așteptat de o parte a opiniei publice este discutabil, însă ceea ce este cert este că România pe care o lasă în urmă este mai matură politic, mai bine ancorată în structurile euro-atlantice și mai conștientă de provocările care trebuie rezolvate.