Mai preocupat să deschidă uși americane pe coridorul unui imperiu în declin, în loc să-și regândească poziția în concertul continental, Bucureștiul optează pentru o cale paralelă și trimite emisari „neoficiali” la curtea lui Trump, de parcă istoria s-ar rescrie la Mar-a-Lago.

Dar dacă Charles de Gaulle a avut dreptate?

Generalul de Gaulle nu era un antiamerican, dar era profund european. A înțeles mai devreme decât mulți lideri ai epocii că alianțele construite pe entuziasm pot deveni, în timp, lanțuri. Motiv pentru care în 1966, Franța s-a retras din structura militară integrată a NATO, nu pentru că de Gaulle ar fi respins ideea de alianță, ci pentru că voia ca Franța – și Europa – să nu fie dependente de umbrela strategică a Washingtonului.

„America nu are prieteni, are doar interese” – nu este o simplă vorbă de duh, ci o diagnoză lucidă a realpoliticii. De Gaulle vedea Europa ca pe un bloc civilizațional și strategic care trebuie să fie capabil să se apere, să decidă și să acționeze fără a cere voie. În centrul acestei viziuni: suveranitatea. Nu doar națională, ci și continentală.

Pe scurt: Franța nu a ieșit din NATO în 1966. Ce a însemnat mai exact mișcarea lui Charles de Gaulle?
Franța a rămas membru politic al NATO, adică a participat la întâlniri, la Consiliul Nord-Atlantic, la deciziile diplomatice etc.
Dar NU a mai participat la comanda militară unificată a NATO. Asta înseamnă că trupele franceze nu mai erau sub comanda directă a Alianței, iar bazele militare franceze nu mai erau puse automat la dispoziția NATO.
De Gaulle a cerut chiar retragerea tuturor trupelor NATO (inclusiv americane) de pe teritoriul francez – motiv pentru care cartierul general al NATO s-a mutat de la Paris la Bruxelles.
De ce a făcut asta? Pentru că voia ca Franța să aibă control deplin asupra propriei apărări. Nu dorea ca în caz de conflict cu URSS, SUA să decidă în locul Franței dacă aceasta intră sau nu în război. În fond, el a spus: „Apărarea Franței trebuie să fie franceză”.
Abia în 2009, sub Sarkozy, Franța a reintrat complet în structura militară integrată a NATO.

Acum despre așa-zișii emisari ai României, între realism și ridicol diplomatic

Într-o Europă care caută coeziune, România se îndreaptă – discret, dar vizibil – spre altă masă de joc. Guvernul condus de Marcel Ciolacu a trimis, fără anunț oficial, un emisar informal „pe lângă” administrația Trump. Nu Casa Albă, nu Departamentul de Stat, ci Mar-a-Lago. O inițiativă de parcă istoria se va reface cu o postare și o strângere de mână la un turneu de golf.

Dar, totuși, dacă Charles de Gaulle a avut dreptate?

Dacă dependența excesivă de SUA slăbește, și nu întărește, poziția unei națiuni?

Strategia lui era clară: Europa trebuie să fie suficient de puternică încât să-și decidă singură viitorul. – Și a luat măsurile necesare în ceea ce privea statutul Franței în raport cu State Unite. România, în schimb, pare să alerge înapoi spre un centru de putere care nici măcar nu mai e atent la lume – ci doar la propriul circ.
Aici nu e vorba de antiamericanism. E vorba de orientare strategică. Când lumea devine instabilă, statele mici au de ales: ori joacă într-o echipă solidă, ori devin mingi de joc în meciul altora.

De Gaulle nu a fost doar un lider francez, ci un vizionar care înțelegea că, într-o lume instabilă, statele mari nu pot să rămână la îndemâna capriciilor altora, or România, azi, face exact ce critica de Gaulle: se agață de o putere externă, lăsându-se prinsă într-o dinamică în care autonomia deciziilor sale este supusă unor constrângeri și în același timp în dezacord cu partenii europeni care au o poziție rezervată, dar foarte clară în ceea ce privește relațiile bilaterale cu actuala administrație de la Washington.

Așadar, ce putem învăța de la De Gaulle? Că Europa unită are o voce care poate influența, în loc să aștepte ordinele de la Washington. Că alianțele nu sunt doar pentru securitate, ci și pentru prosperitate. Că doar printr-o colaborare autentică între statele europene, fără dependența de marile puteri, Europa poate răspunde provocărilor globale – de la China la Rusia, dar și la propriile sale crize interne.
România, prin acest „emisar” la Trump, nu doar că ignoră lecțiile din trecut, dar mai și riscă să piardă o oportunitate rară: aceea de a se poziționa ca un jucător activ într-o Uniune Europeană mai coerentă și mai influentă. Nu este vorba doar de securitate, ci de un nou model economic și social. În loc să aleagă independența strategică în cadrul UE, România riscă să devină o piesă de schimb în marile jocuri internaționale, fără a-și revendica locul în centrul Europei.

Emisarii Speciali ai României
România a ales o cale discutabilă.

Premierul Marcel Ciolacu a trimis în SUA nu unul, ci doi emisari speciali – Dragoș Sprînceană și Lucian Romașcanu – pentru a îmbunătăți relațiile cu administrația Trump.

Obiectivul? Creșterea influenței României în cercurile politice și economice americane și atragerea de investiții strategice. Însă această mișcare, mai ales prin figura lui Sprînceană, un om de afaceri apropiat de Trump, ridică întrebări cu privire la adecvarea unui astfel de demers în contextul geopolitic actual.

De ce? În timp ce România își construiește o relație informală, bazată pe legături de afaceri și interese personale, alte state din Uniunea Europeană, de exemplu, își consolidează relațiile prin structuri diplomatice oficiale și politici coerente și în plus, a existat o prudență în abordarea președintelui Trump, care, deși recunoscut pentru viziunea sa naționalistă și distanțată față de Europa, nu reprezintă o sursă de stabilitate în relațiile transatlantice.

Mai mult decât atât, această alegere a emisarilor speciali pare să ignore viziunea strategica a unui lider european precum Charles de Gaulle, care, în mijlocul unui context internațional mai mult sau mai puțin la fel de instabil, a refuzat să se subordoneze unei dinamici globale impuse de puteri externe, cum ar fi SUA. De Gaulle a demonstrat că un stat trebuie să aibă un rol activ în definirea relațiilor internaționale, nu doar să fie un simplu jucător într-o competiție globală dictată de alte mari puteri.

Dacă privim mai atent acțiunile lui Ciolacu, vedem că nu doar că se îndepărtează de o strategie de tip De Gaulle, dar pare că România, prin acțiunile sale, renunță la un joc european mai puternic, bazat pe interesul național consolidat în Uniunea Europeană.

Miza nu este doar întărirea relațiilor cu SUA, ci o integrare mai puternică în mecanismele europene, care pot oferi României nu doar un rol important în securitatea regională, dar și un avantaj economic considerabil.

Cu o poziție mai echilibrată și mai coerentă în cadrul UE, România ar putea să devină un actor mai influent în politica internațională.

Acum, întrebările:

Este înțeleaptă această strategie a României?

Este România pregătită să renunțe la o viziune europeană puternică în favoarea unei relații bilaterale cu SUA care nu face decât să întărească interesele unui singur actor global?

Să fie oare aceasta o alegere pe termen scurt care va înfrâna dezvoltarea pe termen lung a României?

În final, trebuie spus că fiecare țară își trăiește propria realitate politică. Însă, în cazul României, așezată la intersecția celor două lumi – Europa și SUA – alegerea unei strategii pe termen lung, bazată pe consolidarea unui statut european puternic, ar putea să fie cheia succesului pe termen lung, în locul unor mișcări de circumstanță care par să o pună într-o lumină mai fragilă pe arena globală.

Dacă Charles de Gaulle a avut dreptate, atunci România ar trebui să își reevalueze urgent politica externă. A încredința viitorul țării unei relații „informale” cu o administrație americană extrem de nepopulară nu este doar o greșeală strategică, ci și un semn al unui guvern incapabil să înțeleagă timpurile în care trăim. În loc să devină o țară cu o voce puternică în Europa, România riscă să rămână prizoniera unei alianțe extrem de volatilă.

Poate că viitorul Europei va fi unul cu mai multă autonomie și unitate – iar România trebuie să se alăture acestui proiect, nu să stea la marginea sa.

#nicurada
#lafixnews
#bigtime
#cdg
#trump
#washington
#france
#nato
#ciolacu
#românia
#guvern
#election
#president