Puțină lume ar putea spune, astăzi, că evoluția României în ultimii 30 de ani n-ar fi fost una bună.
Da, sunt și români “nostalgici omninesatisfăcuți” care privesc cu ardoare către calitatea vieții din țările mai dezvoltate, dar se încăpățânează să creadă (încă) în modelul “dâmbovițean”… .

Ziceam că România s-a dezvoltat și a evoluat binișor în ultimii 30 de ani, dar faptul că se putea dezvolta și mai bine, la fel, este o altă discuție care poate fi dezbătută împreună cu România modelului dâmbovițean.
Iată, totuși, că după 30 de ani de democrație și uși deschise către libertățile și oportunitățile lumii libere și alți 15 ani de când ne putem plimba prin Europa ca și cum ne-am duce de la Caracal până la Drăgășani, României i se dă posibilitatea să aleagă între românul dâmbovițean și românul înalt demnitar al Uniunii Europene, ambii știind ce-i lingura de lemn, strachina sau salamul cu soia, dar numai unul capabil să înțeleagă cum se pune România pe harta sau la masa a mare unde românii să conteze cu adevărat.

Nu, nu fac trimitere către Ciucă sau Cioloș sau altcineva, ci doar la ideea că românul se încăpățânează atunci când trebuie să înțeleagă că e poftit la masa a mare, că are locul lui pe harta a mare, dar pur și simplu face pe mofturosul la ceea ce-a poftit dintotdeauna, transformând oportunitățile de care poate beneficia rapid și eficient, în perioade lungi și greoaie de tranziție împiedicându-se singur pe ulițele noroioase ale unei Românii așa cum o știm.
Francezii au o vorbă: “Il faut en profiter!”
#OameniBuni #DeschidețiOchiiMari

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *